ROLUL SOARELUI

Ne întâmplăm cu grijă, printre raze de soare. Viaţa noastră depinde într-o năucitoare şi copleşitoare totalitate de apus, răsărit şi marea clipocindă. Spuneai că mă vei uita în zilele cu soare. Ei bine, cred că tocmai făgăduinţa aceasta ţi-a amintit ce voiai să faci pierdut.
Spuneai cândva că n-o să fie soare...


Soarele este zâmbetul care îţi va gâdila chipul în prima dimineaţă din studenţie, e cel care-ţi va aminti de fapt cat de mult ai întârziat. Este motiv de tristeţe şi motiv de bucurie.
Dacă ţi-ai putea imagina cam de câte promisiuni şi emoţii are cunoştinţă hăbăucul, nu te-ar mai uimi deloc puterea si stăruinţa lui, pentru că fie ea cea mai friguroasă zi de februarie, n-ar fi numită ’’din viaţă’’ dacă nu ar arunca ocheade blânde şi dragul nostru prieten.
Poate ultima noapte de august ţi-a adus puteri speciale, cu ajutorul cărora ai îngheţat un tărâm în jurul tău. Astrul a topit limitele şi acum eşti din nou stăpân pe un regat de fericire şi miraj al viitorului. Parcă totul a luat brusc o întorsătură favorabilă şi în sfârşit poţi privi spre cer şi să zâmbeşti cu mulţumire, făcând cu ochiul unei raze rătăcite.
Ne întâmplăm printre aburi de alcool si greşim. Greşim al naibii de mult, însă asta nu ne face neapărat mai puţin oameni. Ne face doar mai puţin nefericiţi şi poate, doar poate, dintr-o greşeală ajungem să ne întâmplăm cu adevărat. Înapoiem puterile speciale de la sfârşitul lui august şi permitem mici ocheade prin zidul gros după care ne-am ascuns. Priviri, ofrande de pace, legături de sânge şi jertfe supreme. Menite parcă să ne descătuşeze lanţurile şi să ne elibereze de povara prea multor gânduri şi de vinovăţie ori frică.
Şi ştii ceva? Ne întâmplăm şi pe muzică. Dar e o muzică faină, pentru că suntem ăia câţiva, de obicei ciudaţii planetei, care mai au gust pentru ritm şi versuri măcar ademenitoare dacă nu chiar profunde. Şi ne place să dăm din cap şi să ne zbenguim pe tot felul de balade şi rockăreli. E bine şi e o întâmplare fericită când mai calci pe cineva, îţi ceri scuze zâmbind, iar ca ofrandă de pace primeşti un sărut. Poate da naştere unor idile apreciate de unii şi blamate fără fond de alţii, care cred că pot trăi pentru tine.
Dar până la urmă suntem proprii noştri stăpâni, şi nu există absolut nimeni în tot universul ăsta, care să fie capabil de înţelegerea deciziilor sau iertarea completă a unui păcat originar. Nimeni şi nimic nu ştie cum să ne dicteze şi încotro să ne îndrume ca să ne fie mai bine. Şi tocmai de aia, e nevoie de un curaj miraculos pentru a lua în propriile mâini o existenţă şi de a asuma un fapt ori altul.
Soarele nu va fi acolo mereu. Poate îl vor răpi norii sau va fi acoperit de o imortalitate a vântului. Şi atunci când nu mai ai nici măcar o rază te trezeşti
singur în abisul realităţii tale şi iei în braţe ceea ce îţi aparţine de drept. Ei bine, momentul acela e definitoriu pentru tot ce urmează să fii. Şi pentru ceea ce vei ascunde privirii.
E rolul soarelui! Mai puternic şi mai încurajator decât orice alt rol vei atribui cuiva. Şi e doar pentru tine. Doar al tău. În momentul acesta, soarele zâmbeşte mulţumit de ce ai despins din învăţăturile sale şi undeva, adânc în tine, străluceşte cu cea mai mare forţă pe care ai întâlnit-o vreodată.