ROME BY DAY AND BY NIGHT

Săptămâna trecută am fost italieni. Un grup de vreo 20 de oameni așa. Ne-am jucat de-a bătutele și de-a plimbatul prin micul orășel. Ne-a prefăcut că n-avem griji și frici și neajunsuri și ne-am ajuns noi nouă.                           

Am plecat prea tărziu, ne-am îmbătat și revenit de vreo 2 ori pe drum, am stat 8 ore degeaba în frig și vânt, dar după două zile jumate am văzut răsăritul Romei. Ei, și de aici începe distracția, pe care e mai înțelept s-o las acolo, căci ce se întâmplă în Roma, rămâne în Roma.                                                                                                                        

  Șmecheria e că am găsit niște oameni. Apoi am pierdut. O zi. Pe străzile cu soare și tarabe și terase. Cică am și vizitat câte ceva. Dar nu știu, eu nu-s de aici.

Totuși înainte de asta, am chinuit o trezire și am mâncat în grabă, un cașcaval tare bun dar care încă nu se compară cu cel de care povesteam acu ceva vreme, și am fugit la minunea pentru care am mers de fapt. Ca să stăm și să ne fumăm timpul, apoi să ne bronzăm spre disperarea unor brânzeturi care încă strâmbă din nas, ba să ne mai și ardem și să dăm cu cremă toată seara. Apoi să ne etalăm puțin pe aceleași străzi cu soare și tarabe, după care să mâncăm o chestie prăjită și deloc bună, alături de prea multe ape furate de ici și colo.                                          

    Iar pentru că serile cu omleta din dotare și mujdeiul agitat exagerat de mult nu ar putea fi uitate, le voi menționa fugar, ca într-o cronică de excursie ce se respectă : au fost niște seri cu omletă și mujdei.                                               

    Și apoi au fost oamenii. Oamenii care îmi plac mie mult. Oameni noi și faini. Oameni de la care parcă nu te aștepți să aibă povești și dureri și neajunsuri. Oameni care îți par al naibii de liberi. Par. Oameni care au grijă chiar dacă te știu de-o zi. Alții cu care poți să faci mișto până ajungi să-ți meriți tronul din Iad. Oameni despre care nu știi mai nimic, pentru că au fost distrași de aburi...de căldură, de alcool, de ce-o fi. Dar tot vrei să-i mai vezi. Oameni pe care i-ai revăzut și de care în sfârșit nu mai ti-e rușine. Oameni pe care aproape că-i vezi prea des. Oameni cărora le datorezi pachete de țigări și înghețate și cafele. În principiu... oameni.

Unii oameni chiar îs faini.

DIN AN ÎN AN SOSESC MEREU

De-a lungul vieţii întâlnim tot felul de oameni meniţi să ne marcheze cumva existenţa. Fie prin a ne învăţa, fie prin a ne oferi şansa să furăm din experienţa lor şi să învăţăm din greşelile pe care le-au făcut. Unii ne vor preda lecţii dureroase despre izbăvire, alţii vor sădi gesturi candide, care să servească de fundaţie pentru binele din noi, cei care ne vor iubi pur şi simplu şi datorită cărora vom învăţa să ne creştem frumos. Apoi mai sunt cei care mereu se vor ascunde după o mască de indolenţă şi nu ne vor oferi chei spre sufletul lor, însă care uimesc privirile prin cunoştinţe neasemuite şi citate din alte vieţi.

Mă întreb oare, de unde au făcut rost de atâtea şi atâtea curiozităţi. Cărui zeu şi-au vândut sufletul pentru darul atotcunoaşterii. Şi mai ales, de ce aleg să împartă cu noi, mici vlăstare întrebătoare, comorile pentru care, odată au trudit atât.

În primul moment în care te întâlneşti cu un om atât de maiestuos, când îi auzi întâiul cuvânt şi îi simţi tremurul aproape imperceptibil al vocii, poţi greşi crezând că niciodată nu vei reuşi să furi ceva de acolo. Însă mai apoi, în circumstanţe neimaginate, realizezi că şi el se poate tăia curăţând cartofi, că şi el zâmbeşte melancolic dacă îi revin amintiri, iar inima lui bate în exact aceeaşi limbă cu a ta. Felul unic în care îţi povesteşte despre războaiele daco-romane sau turuie prevederile Constituţiei Carliste este fascinant, în aceeaşi măsură în care naşte milioane de îndoieli. Te trezeşti visând la ce cavaler în armură lucioasă a fost odată sau la cum a luptat pentru mâna unei domniţe cu un curaj nemaivăzut în turnirul cel mai periculos.

Ş-apoi sună clopoţelul şi orice urmă de indoială dispare, când înainte de a ieşi un zâmbet însoţeşte bine-cunoscuta frază „şi aici rămânem”.

Această scriere îi este dedicată domnului profesor Onac Octavian.

Iana-Frezia crede că Onac Octavian este unul dintre cei mai buni profesori.

EDIT: 11.04.2015 Iana-Frezia nu mai crede că sus-numitul este unul dintre cei mai buni profesori. Îi este doar recunoscătoare că a înscris-o fără voia ei la un anumit concurs, într-un anumit an, pentru că știe ea bine ce i-a adus participarea aia. În rest, Doamne ferește...

IONA, IANA

         Am vrut sa fiu Iona! Am vrut să îmi pot exorciza fricile. Am vrut să înnebunesc frumos și să mă bucur că vorbesc unor pești care nici nu mă bagă în seamă. Am vrut să îmi iau inima în dinți și să mă sinucid ori de câte ori mi se pare că îmi poate fi eliberarea necesară.

         Iona nu e un învins. Iona e probabil, cel mai puternic dintre noi toți. Pentru că Iona a luptat până la capât și nu a lăsat disperarea să îl macine. A pus capăt exact când a dorit. Și și-a găsit și un țap ispășitor : drumul. Un fel de karma reinterpretată care a dat greș în a-i construi o cale potrivită.

         Desigur, se face ditamai tevatura în jurul locației personajului. Prea puțin important, căci Iona se află în fiecare dintre noi. Dar ce se întâmplă când îl găsești pe Iona și descoperi cu stupoare că nu se află tocmai unde l-ai crezut?

         Iona al meu știe să-mi scrie în suflet adevărate epistole. Iona știe să se lupte cu viața și moartea și mai știe și cum s-o învingă pe cea din urmă. Știe că e necesar și puternic și că poate. Iona nu vrea să renunțe. Și culmea, știe exact în care zi e nevoie să apară. Timid, greoi, dar apare. Iona știe cum să înceapă un lung și frumos proces de sinceritățuri cu o întâlnire fugitivă umbrită de ceva gri. Iona știe că e nevoie de el pe la mine. Și intră mândru pe porțile larg deschise care îl așteaptă cu drag.

         Iona știe să fie copil și să se facă mic de rușine. Știe să se laude cu sclipiri în ochi. Și chiar dacă evită să privească adânc în sufletul căruia îi vorbește, IONA simte unde e cald și drag și bun așa cum odată chiar el a sădit. În alt suflet. Merge acolo, la fel de încet și greoi, și se culcușește cuminte pentru că se simte bine.

         Lui Iona îi place de mine. Din felurite motive, pe care nu am voie să vi le spun pentru că mi-ar fura din Iona. În schimb, pot să spun cu mândrie și fericire, că Iona e o mămică.

         Nu a mea.

VIS NEBUN

Rămâi tot tu, chiar dacă de câteva zile fumezi întruna şi te îmbraci numai în albastru. Nu eşti la fel de înalt şi nici la fel de stăruitor, nu ştii să fii crud şi nici măcar nepăsător, iar dacă ai încerca să fii rece şi indiferent, mai degrabă m-ai face să râd… un simplu cabotin încercând să mă convingă că el e alesul vieţii mele.

Nu ştiu tu cu ce culoare a ochilor te uiţi la mine, dar privirea ta nu-mi trezeşte niciun fior, mângâierile tale nu mişcă nimic în mine în afară de frustrarea de a şti că nu pot să-ţi răspund la fel. Nu mă simt goală când mă priveşti şi nici măcar barba pe care ai lăsat-o să crească, de când te bântuie ideea că trebuie să mă salvezi, nu te ajuta în privinţa asta.

Chiar dacă ai învăţat cum să păcăleşti un trup obosit şi sleit de puteri, sufletul meu nu ştii să-l faci să vibreze. Sufletul îmi e albastru acum şi simte că sărutările tale nu au gustul lui, cuvintele tale nu au glasul lui, dar mai ales ca iubirea ta nu doare.

Nu, nu te compari cu el …

... dar în apărarea ta o să spun acum că nimeni nu poate.

ACCIDENTUL

         Căzu. Dincolo de temperatura asfaltului, aceasta era singura certitudine pe care o avea. Simțea cum soarele îi arde rănile deschise. Era ca și cum întregul trup coaliza împotriva ei, făcând-o să-l urască din ce în ce mai mult. Știa și că ceva, undeva înăuntrul ei s-a rupt și încerca din răsputeri să găsească sursa durerii. Avea nevoie s-o găsească pentru a o putea ucide.

         Încercă să-și deschidă gura, să strige sau măcar să spună ceva. Poate chiar să șoptească. În momentul acela chiar și o șoaptă era perfect în regulă. Dar buzele uscate semnaseră deja acordul cu restul corpului și se împotriveau cu brutalitate.

         Ce zi e azi? Ce lună?

         E soare afară, pesemne că trebuie să fie primăvară. Ea iubea primăvara. Și ca să vezi ironie! Avea să moară chiar într-o zi de primăvară.

         Dar ce zi?

         Și soarele ăsta începe să fie tot mai răzbunător. Început să-și imagineze chiar infernul lui Dante și se vedea ca pe o replică jalnică a picturii care se vrea a lui Utrillo. Aia cu „NEBUNIA”.

         Probabil că lăuntrul ei împrăștiat pe betonul negricios aduce mult cu nuanțele din lucrare. Iar ea a devenit un prizonier al propriului trup.

         Totuși, ce zi e azi?

         Avea nevoie de certitudinea asta, pentru simplul fapt că avea atât de puține în momentul acela. Și chiar dacă a invocat de atâtea și atâtea ori finalul, parcă nu arăta chiar cum și l-ar fi dorit.

         Bordul mașinii! Are chestia aia luminoasă, cu ora și data scrise cu acel font sec. Dar acum e o amintire bună. Numai dacă...

         E prea dureros. Culorile și zgomotele cu care vine imaginea zilei si a orei. Iar capul ei vâjâia. Vâjâia a uitare și moarte. Vâjâia a „am plecat de aici!” și a accident stupid.

         Undeva în dreapta ei, la o distanță considerabilă se opri o mașină. Mare probabil, pentru că nu mai vedea câmpul movuliu. Pași grăbiți și strigăte se apropiau din ce în ce mai mult. Inima, sau ce mai rămăses din ea, începu să îi bată din ce în ce mai tare. Cu puterea pe care o mai simțise doar o dată. În urmă cu vreun an? Mai exact... trebuia să facă un calcul. 10 luni și niște zile. Douăzeci și... 24! Un an și douăzeci și patru de zile.

         Dar totul se întunescă. Se pare că efortul fu prea mare. E negru. Elegantul și timidul negru.

Ora decesului : 11:30, data : 18 martie 2015.

DEMONII AMIEZII

       M-a răscolit. Pentru prima dată din multele dăți în care am lucrat, am repetat și ne-am enervat pentru spectacolul frumos ce va să fie, m-a răscolit. Iar blocul acesta de text e numai și numai despre demonul amiezii ce m-a atins pentru prima oară astăzi. Așadar, pentru o mai bună vizionare, vă rugăm să vă închideți telefoanele mobile și să dați play coloanei sonore din dotare.

         Și pentru că oricum sunt bănuită și acuzată în secret că cer prea mult și că mă înfig fără milă în suflete, acum vreau să calc cu bocancii pe unde (mă) doare mai tare.

         În zonele acelea ce ard mocnit, dar care refuză să se stingă.

         Știți cum arde focul mocnit?

         Ei bine, așa mă arde pe mine patosul creator. Despre care cred că mă părăsește și pe care nu vreau să-l las. Pe care îl țin cu disperare în mine și pentru care îmi sacrific puținul timp rămas cu cei dragi până la despărțirea maturizării. Până când ar trebui să-mi desfac aripile și să las viața să mă iubească la adevărata ei intensitate. Pentru care invoc cu răutate cele mai ascuțite arme pe care le am și scot cele mai întunecate vorbe pe care le arunc cu mândrie asupra celor ce merită atât de puțin să audă ce le e dat.

         Mereu am crezut că pentru artă și pentru ceea ce iubești trebuie sacrificat tot. Și cum spuneam mereu, tot e foarte mult. Dar fiecare are propriul fel de a găsi inspirație. De a produce și de a fi produs. Produs de dureri și doruri ce nu sunt alinate. Produs de recunoștințe și nevoi care pur și simplu nu își găsesc mângâierea. Produs de cele mai negre frici și zidurile înalte după care a atât de simplu să te ascunzi.

         Iar ceilalți, răniții, nu vor putea înțelege vreodată cât de binefăcătoare e liniștea și cât de dorite sunt jignirile. Doar pentru că au forța de a scoate la iveală ce-i mai bun. Ca și praful suflat ușor, ce descoperă frumusețea lemnului patinat de ani. Ei nu știu, ei nu înțeleg ce lupte se duc cu adevărat și cât de aproape de pisc am ajuns de atâtea și atâtea ori. Pentru că durerea nu obosește, și face ravagii câte zile are, cu aceeași intensitate. Atât sufletului, cât și minții. Dar am supraviețuit.

         Ne credem nemuritori și scoatem capul în soare zâmbitori, știind că nouă nu ni se poate întâmpla nimic rău. Crezând că pe noi ne ocolesc toate bolile și necazurile. Că suntem ATÂT de norocoși. Iar când dracii amiezii ne dau șuturi și palme, parcă ne-ar fi frică. Frică de boală, dar nu de noi. Frică de singurătate, dar nu de noi. Frică de pierdere, dar nu de noi.

         „Eu o să mor curând. Dar și ei o să moară.” 

FEMEILE ASTEA...

         De 8 martie iubim femeia. Iubim femeia mamă, iubim femeia tată, iubim femeia bunică și femeia cu ochi mari și păr ciufulit de creioanele cerate de la grădi. Ni se pare că de 8 martie trebuie să apelăm la clișeele din filme hollywoodiene și să ne ducem încărcați de flori scumpe și ciocolăți care de care mai dubioase.

         Uităm că de 8 martie femeia nu vrea decât o mângâiere și un sărut pe frunte. Nici măcar french kiss nu trebuie! Uităm că iubim femeile tocmai pentru că sunt atât de simple, în întortocheala lor. Uităm că iubim femeile pentru că au găsit curajul să se dezbrace de frică și prejudecăți. Uităm că iubim femeile pentru serile în care cerșesc spășite atenție și iubire ca niște copii prinși cu pozna. Uităm că iubim femeile pentru că femeile ne iubesc pe noi.

         Iar noi, femeile, uităm cât ne iubim. Sau cât ar trebui. Pentru toate felurile în care am reușit să ne cunoaștem și să ne iubim corpul. Pentru curajul pe care l-am rereregăsit. Pentru toate zvonurile despre care știm și pe care ni le însușim mândre. Pentru fețele fericite ce ne înfrumusețează când și când. Pentru că suntem și le suntem de ajuns, uneori, deși n-ar vrea să recunoască.

         Eu, femeia, am învățat să iubesc toate defectele celorlalți. Să le înțeleg, să le tolerez și apoi să le iubesc cu toată ființa mea. Am înțeles că diferit nu înseamnă neapărat rău și că oricine are alte valori trebuie admirat pentru felul unic în care alege să păcătuiască. Știu că nu numai varianta mea e corectă, dar nu voi recunoaște vreodată că poate, numai puțin, a avut și altul dreptate.

         Pentru că eu, femeia, am frici. Cu care mă lupt și mă chinui în timpul liber. Am niște frici frumoase, elegante chiar, pe care am puterea să le scot din mine și să le pun pe-o hârtie, iar apoi să le privesc și să le înfrunt. Am înțeles că îngenuncheat nu înseamnă înfrânt și că, teoretic, trebuie luptat.

         Eu, femeia, vreau să iubesc alte femei. Care mi-au fost tot ce aș fi putut dori. Care mi-au dat sfaturi și cărora încă le întorc spatele. Vreau să iubesc femei care nu mai sunt, pentru că știu că odată, cândva demult, au însemnat enorm. Și încă mai înseamnă. Vreau să iubesc femei care aproape că nu mai sunt. Femei cărora le e frică și care au lupte mult mai grele decât am eu. Femeile pe care le admir și cu care îmi doresc dupămese cu aromă de cafea și povești nesfârșite. Vreau să iubesc femei care nu mi-s aproape de suflet, dar pe care le simt aproape în alte mii de feluri. De care mă leagă un lucru sau altul.

         Eu, femeia, vreau să iubesc femei pentru că ele îmi știu luptele și durerile și patosul. Ele pot să-mi înțeleagă pasiunea și văpaia din ochi. Pentru că ele, femeile, dintre toate ființele de pe planețica asta, așteaptă împreună cu mine un sărut și numai atât. De 8 martie.

MEȘTEȘUGURI

Nu prea mă pricep la multe lucruri ...

Nu aş putea să-ţi pictez chipul. Frumuseţea pe care o înţeleg din zâmbetul tău nu ştiu să o traduc atât de simplu. Culorile şi umbrele ochilor tăi nu le regăsesc în nici una din nuanţele ţipătoare aruncate pe paleta plictisită.

Nici nu aş putea să-ţi cânt. Vocea mea are un obicei copilăros de a aluneca pe alocuri şi a-şi pierde din farmec şi intensitate. Falsează şi aleargă hăbăuca pe unde nu îi e locul, pe unde nu reuşesc să o mai găsesc. Peste tot.

Nici măcar nu aş putea să primesc un rol în care să te regăseşti. Nu l-aş accepta, înţelegi? Degetele mi s-ar încorda într-o strânsoare posesivă şi gâtul mi se va usca în momentul în care gândul mi se va întâlni cu privirea-ţi.

Nici nu ştiu dacă există vreun bloc de text care să se potrivească cu amestecul de krypton şi cianuri ce-mi sălăşluieşte în peştera inimii. Nu mai ştiu să aleg cuvintele la fel de îngrijit, nu mai pot să descriu atât de uşor ce am creat. Poate realitatea e mai copleşitoare sau poate mi-ai furat şi asta.

Însă e ceva ce aş putea face. Să-ţi dezmierd părul când povara prea multor vise devine insuportabilă. Aş şti să-ţi destind umerii obosiţi. Nu mă pricep la multe lucruri, dar mă descurc având grijă de oameni.

SIMPLU. EXERCIŢIU DE SUFLET.

A nu se încerca decât în prezenţa persoanelor prea-iubite.

Ar trebui să ne dezbrăcăm de noi. Să renunţăm uşor la tot ce ne ascunde sufletul. Să descătuşăm încheieturile obosite, eliberându-le de strânsoarea prea multor brăţări. Să alungăm blând presiunea prea multor inele şi să aruncăm verighetele într-un colţ. Legământul rămâne!

Apoi, să tragem uşor în jos pantalonii prea mari ce acoperă şoldurile fine, descoperind astfel linia frumos pictată a piciorului şi gleznele fragile. Repede, să renunţăm la şosetele colorate, scoţând la iveală piciorul cu degete grăsune şi unghii colorate.

Să încercăm să rupem nasturii de la cămaşa albă, ce minte despre bunăvoinţă şi iertare. Să dăm jos chiar şi maieul parfumat care ne-a strangulat dorinţele atât de mult timp.

Rămânând aşa, în lenjerie şi cu părul răvăşit, ne-am putea simţi goi, expuşi, vulnerabili, dar când vom conştientiza că de fapt e libertate ce simţim, vom renunţa şi la sutienul ce ţine sânii puţin mai sus decât ar trebui să fie, sau la boxerii cu desene de copii.

Şi asta e adevărata frumuseţe. Ne întâlnim cu ea în dimineţile leneşe de duminică, puţin înainte să ne spălăm visele de pe chip, sau în serile târzii de vară, când machiajul e inutil şi broboanele de transpiraţie fac cununi de iubire pe fruntea albă. Descoperind că nu avem nevoie nici de creion în colţurile ochilor, nici de roşeaţa unui ruj lipicios, ne vom privi uimiţi în oglindă. Uimiţi de cât de simplă e frumuseţea. Dezbracă-te de tine ca de-o haină. Vino fără nici o vină

PSIHICUL UMAN ŞI CIUDĂŢENIILE AFERENTE

Întortocheat lucru mintea asta. Cine o poate oare descrie cu adevărat sau înţelege deplin? Ar fi inutil să încep o analiză mai mult sau mai puţin realistă a sufletului. Am făcut-o în repetate rânduri. Nici nu sunt în măsură să judec gânduri sau concepţii. Ah, să nici nu pomenim de o analiză ştiinţifico-nu-ştiu-cum ... n-am idee cum se face aşa ceva. Mă voi rezuma doar la o descriere de copil -ce încă sunt- a ceea ce văd înăuntrul meu. Oare de ce simt nevoia să justific ce voi scrie mai departe? Hmmm ...

Psihicul uman, e construit simplu, din gânduri, senzaţii, amintiri, mai un freamăt aici, mai un gemăt dincolo. Eh, abateri de la legile bunului simţ. Cui îi pasă? O dată trăieşti, nu? Măcar să o faci frumos. 

Conştiinţa ... Ce-i aia? Cine pune preţ pe ea. Dacă stai puţin să te gândeşti, cam cât de încărcată e? Vezi! La câte ai tot atârnat de ea, a cedat presiunii şi a plecat de la tine. Te-a părăsit fraiere!

Amintirile alea pe care pui atâta preţ, pe care le ţii ascunse înăuntrul tău şi care te macină, te rod şi te dor! Aruncă-le dracului. Nu-ţi mai trebuie. A fost ceva ce ai vrut cu ardoare într-un moment precis. Dar acum trebuie să treci peste şi nu poţi s-o faci dacă te amăgeşti cu iluzii de demult.

Gândul ce zboară de capul lui pe unde vrea e cel mai bun lucru din tine. Dacă visezi eşti liber. Dacă poţi gândi mai departe decât cerul însuşi, eşti un om frumos şi împlinit. Un suflet fără vise moare. Păstreză gândurile! Orice ar fi, nu renunţa la ele. Îţi vor ţine de cald în nopţile de ianuarie şi vor fi umbra cea mai răcoroasă a lunii lui cuptor.

Senzaţia primului sărut. Pfaaai! O minune. Hai, pe bune, ţi-l mai aminteşti măcar? Eu nu. Sincer. Dar ţigara de dimineaţă e aici. Acel amestec de parfum venit din capăt de lume, cu fumul care străbate fiecare centimetru de piele şi marchează venele pe care le-a vizitat. Apoi ameţeala, durerea suferită la fiecare mişcare, că de’ nu eşti obişnuit cu ţigări aşa tari. Nici măcar nu fumezi de regulă. Dar în dimineaţa asta era musai! Încă o încălcare de la codul moral. Păcate peste păcate ... 

Omul e făcut să simtă doar ce îi trebuie, doar ce-i face bine, doar ce îl mulţumeşte deplin. Ce sensibilitate? Ce implicare? Hai să facem mişto de toţi şi toate, şi să vedem câte proaste ne mai sunt alături după. Da ... am revenit tot la ei. Acei „ei” care ne scot din sărite dar fără de care nu putem. Nu sunt în stare să-şi înfrâneze poftele, respiră sacadat ca să ceară atenţie şi se leagă de micile detalii ce ne definesc. Dar tot îi iubim. Oh, şi încă cum! Nişte boi! 

Nu suntem nici noi, doamnele, mai presus. Avem toane, figuri şi milioane de teste la care supunem orice experienţă. Dar ne avântăm de nebune în fiecare iubire şi o consumăm. Uite cum ne completăm şi ajungem la cuplul androgin de la începuturi. 

În fine, psihicul, cu toate ciudăţeniile aferente e mecanismul ce ne ţine în viaţă. Ne împlineşte dorinţe şi ne înfrânează senzaţia. E un demon dureros de dulce, care se hrăneşte cu şi din noi. Rămâne la latitudinea noastră să-i oferim o hrană sănătoasă, ca să-şi ducă zilele liniştit, în sălaşul din adâncul inimii. Nu am încredere în demonul din tine!

ROȘU APRINS

... şi nimic din ce nu putem vedea nu există. Aceasta e credinţa pe care o auzi din toate părţile, ca şi cum intenţionat, toată lumea vrea să îţi bage în cap că dacă nu îl vezi, nu îl simţi şi nu e alături de tine nu există.

Ba există. În mine, în tine, în noi. Spre exemplu, când suferi o pierdere colosală. Când ’’crocodilul’’ cu care ai trăit o viaţă întreagă îşi schimbă pielea pentru ultima dată. Cum e când îngropi pe cineva pe care odată îl iubeai. Pe moment e plin de oameni care sunt gata să îţi dăruiască toată grija şi atenţia lor, însă după ce ziua se încheie, te întorci în aceeaşi casă peste care dăinuie încă aroma a ceea ce el a fost pentru sufletul tău. Seara, orice ai face, eşti singurul sprijin, singurul luptător pe care îl mai ai rămas. Chiar dacă ultimele clipe au fost de singurătate în doi, întoarcerea în spaţiul comun nu face decât să doară.

Doare mai ales ştiinţa că nimic, niciodată nu va mai fi la fel. Nu va mai fi bine. Cumva, deşi fiind departe demult, simpla prezenţă în camera de alături a făcut să persiste o armonie scârţâindă. Aşternuturile au forma picioarelor leneşe, iar geamul întredeschis nu a reuşit să alunge de tot aerul care i-a pătruns prin fiecare ungher al trupului ostenit.

Norocul ni-l facem cu mâna noastră. Dacă alegem să ne resemnăm cu o viaţă de regrete sau riscăm nemilos fiecare şansă ce ni se oferă, se prea poate să ajungem în exact acelaşi punct. Cu oamenii însă nu putem face asta. Nu ne sunt date prea multe alternative, şi odată pierdută cea adevărată, toate celelate vor fi mult mai puţin potrivite pentru ceea ce sufletul nostru cerşeşte. Niciodată nu e bine să-ţi laşi sufletul să implore pentru ceea ce i se cuvine de drept.

Ce-i al lui, e al lui şi nu se poate îndepărta prea mult. Chiar dacă regăsirea ar dura 35 de ani, cumva se va înfăptui şi atunci, în momentul covârşitor ce îi urmează ajungi să înţelegi de ce nimeni altcineva nu a completat cercul. De aceea e bine să ştim cât trebuie să luptăm şi când anume nu mai merită osteneala şi trebuie să ne retragem pur şi simplu din bătălia crudă. E demnitate şi în capitulare, e dovada că preţuieşti ce se află în tine mai mult decât alţii reuşesc şi că eşti gata pentru o nouă fericire.

Cicatricile ne vor rămâne, asta e sigur. După fiecare luptă cotidiană în care încercăm să ne afişăm sentimentele, un singur om ar merita. Tu. Tu început, tu sfârşit, tu totul!

CELOR CARE CRED CA VISELE NU POT MURI

Există anumite lucruri, locuri, piese şi momente menite să te ajute să treci peste pierderi colosale, peste eşecurile inevitabile ale vârtejului tumultos numit viaţă, peste despărţiri premature ori vise înăbuşite în dor.

De câteva săptămâni încoace, ritmurile aceloraşi cântece tronează peste orice amintire. VAMA. Dimineaţa Vama, la prânz Vama, seara Vama. Chiar şi trezită din somn în toiul nopţii, primele lucruri ce se perindă prin mintea mea sunt versurile lor.

E ca şi cum fiecare notă atinsă mai ia câte un tremur, câte un sărut ori o clipă fericită. Şi încet încet, orice am descoperit şi a durut dispare. Însă la o a doua audiţie, notele îşi refac traiectoria în mod descrescător. De la cele mai importante până la lucrurile aparent insignifiante care acum capătă noi sensuri. Nicicum nu e bine, ori le iei pe toate şi le arunci în cârca aceloraşi piese, ori te îmbraci doar în evocări ale trecutului. Orice ai alege, tot te urmăresc. Sunt acolo şi n-ai ce face. Iei învăţăturile şi regretele şi le pui în bagajul de experienţe care devine din ce în ce mai greu.

Poate o pauză, o gură de aer nu ar strica. Oboseala psihică a prea multor gânduri îşi face simţită prezenţa şi apasă greu. Nu e o şoaptă; mi se strecoară în minte atât de delicat, încât aproape că n-are formă, ca şi cum ar fi făcute din aer şi dor. Ajung să mă cert pe mine însămi ... devine chiar caraghioasă credinţa că nu poate fi adevărat. Pare că dorul din care s-a născut sentimentul nu e al meu. Dar îmi aparţine în totală şi covârşitoare simţire.

Da băi, există vise. Dar ele mor odată cu amintirile încredinţate în mod inconştient unor trupe care îşi fac loc în inima ta. Obişnuiai să mănânci vise pe pâine. La orice oră din zi sau din noapte. Dar acum eşti aici, eşti real. Asta e realitatea.

 Dar dă-mi 5 minute, o foaie şi un pix, o ploaie sau o rază de soare şi voi simţi că fac ceea ce-mi place cu adevărat. Probabil mă voi contrazice peste nu foarte mult timp, da’ nu-i bai, am mereu visul de care să mă agăţ. Contrazicându-mă din nou şi din nou ...

MARKETING PUR

Luna februarie începe frumos, cu ultima zăpadă și primele raze de soare. Și atmosfera rămâne la fel de liniștită până ce apar de peste tot inimioare roz și flori de plastic, ce încarcă aerul.

Vine ziua îndrăgostiților! Așa... și!? Nu e deloc un moment bun să invadăm spațiul public cu tarabe improvizate și expoziții de kitsch-uri. Dacă e ziua îndrăgostiților ne trebuie inimioare. Peste tot! De la perne cât jumate de canapea, la căni și proasoape. Ah, și să nu uităm de tablouri. Acele minunate tablouri ce înfățișează un cuplu la apus, sau alte ... inimioare. Bineînțeles, realizate într-un mod naivo-imbecilizant. Alte produse în ton cu perioada ... Păi nici nu trebuie să răscolim mult prin oferte. Ni se prezintă maiestuos ba un parfumel care cică are ’jde mii de afrodisiace printre ingrediente, și care dacă ți se oferă spre mirosire te învăluie într-o aromă ce aduce mult cu deodorantele pentru toaletă, ba un breloc mai greu decăt clanța cu ”I love Gicu”, ba o ramă sclipicioasă, la care i se mai adaugă și o poză cu doi chinezoi care zâmbesc forțat (Pardon! Nu sunt rasistă, mă dezgustă doar produsele lor), ba alte minuni inspirate de sărbătoarea iubirii.

Mai încolo, dăm de standul cu flori. Unde câțiva s-au gândit că frumusețea pură a unui trandafir nu ajunge, așa că trebuie pufăit cu două-trei straturi de spray albastru sau auriu. Și dacă nu vă plac trandafirii decupați din filme SF, puteți alege dintr-o vastă gamă de flori uscate, puse într-o ramă ieftină și vândute la supra-preț, doar pentru că au un fundal pictat în culori fosforescente. Ceva gen, 2 în 1, lampă și tablou. De mare valoare artistică!

Trebuie să celebrăm iubire, avem nevoie de chinezării pe post de dovezi și ne trebuie neapărat un motiv. Avem nevoie de motive să dovedim că iubim. De ce nu am face-o și în restul anului? Fără flori de plastic și suporturi de lumânări în cine știe ce forme dubioase? Chiar prin simplitatea pe care o presupune, iubirea ne captivează atât.

Și abia ieșim din atmosfera roz-bombon, că vine peste noi 1 martie! Cu mărțișoarele-i în la fel de multe forme, culori și dimensiuni. De la clasicele potcoave și trifoii aurii, la adevărate instalații spânzurate sau împachetate de parcă ar reprezenta documente secrete de stat. Apoi, vine rândul chinezăriilor (din nou), care se pretend a fi de aur. Și chiar ai crede, dacă nu ar crăpa in cinci locuri când îl iei în mână. De data aceasta, florile scapă ca prin urechile acului. Ar fi culmea să găsim ghiocei mov sau margarete roșii!

Și nu am terminat, 8 martie, vine repede în urma sărbătorii alb-roșie și ne surprinde în mod (ne)plăcut cu orhideele ofilite, din cutiile roșii cu … ghiciți ce!? Inimioare!!! Și oferta de cadouri se reia … broșe ce înfățișează tot regnul animalia sau mutații genetice care seamănă oarecum ( dacă închizi un ochi, și apoi pe celălalt) cu flori. Din același ”aur” desigur. Păi suntem eco, reciclăm ce nu s-a vândut în urmă cu o săptămână.

Cam așa se consumă ultimele zile de iarnă și tot așa se ucid primele ore de primăvară. Făcând o adevărată tevatură pe marginea cadourilor. Vă sfătuiesc, vă rog chiar, să vă faceți provizii cu ghiocei și lalele, să luati apă din belșug și câteva mere, și să rămâneți în casă până după 10 martie. Hibernați, luați o pauză de la prea mult ”Made in China” și ieșiți din nou, după ce gunoaiele vor fi bătute de vânt și primăvara își va intra serios în drepturi.

ALBUME

’La copilărie poți să mai scrii mult și bine, crede-mă!’

        

Am fost atât de ocupată de problemele existențiale pe care adolescența le impune încât am uitat să îmi amintesc. Am încercat prin vară să explic de ce am avut cea mai faină copilărie, dar fără să mă chinui să știu ce a făcut-o așa specială.

         Oamenii. Mereu e vorba de oameni. Am avut în jurul meu atâția. Care mi-au fost alături pentru a compensa, pentru a ajuta sau pur și simplu pentru că le era drag. Oameni pentru care mulțumirile n-am cum să le exprim în cuvinte, uneori nici măcar nu vreau. Au fost tanti care miroseau a frig, care miroseau a parfumuri scumpe, care miroseau a aluat păcălit cu esență de vanilie, sau a naftalină. Și doamne cum nu-mi plăcea mirosul de naftalină!

         Dar în final, mirosurile și aromele pupicilor sunt atât de puțin importante în comparație cu ce mi-au oferit. Câte nopți de veghe când treburile erau prea multe pentru mama, câte ture roată blocul cu bicicleta, câte jocuri de-a căluțul și prințesa și doctorul. M-au învățat și cum să pierd. Am început pe minus cu un om, dar mi-am asumat inconștient rolul de statuie a libertății lui. Și a fost un rol frumos, care nu merită suferința pentru cât de puțină bucurie mi-a adus.

         M-au învățat oamenii ăștia și cum să-mi caut, și eventual să și găsesc, alți oameni care să mă ajute mai departe, când figurile de 17 minunați mililitrii le depășeau puterile. Cum să îmi cer iertare și să găsesc bucurie în cele mai mici gesturi. Au știut, atunci, poate și acum ar ști, cum să-mi arate calea cea bună și să mă pornească pe un drum frumos.

         Pentru mine au fost moși, pe mine m-au dus pentru prima dată pe o scenă pe care nu știam cât am s-ajung s-o iubesc, la o vârstă mult prea fragedă, pe mine m-au cărat în spate și m-au făcut avion. Au avut răbdare. Cea mai multă răbdare. Toată! Și chiar și acum mai găsesc oameni care să se lege la cap cu mine și să-și rupă ore bune ca să-mi asculte baiurile.

         Și știu că încă nu i-am dat de capăt, că mai am mult de mers. Dar la un popas leneș printre amintiri, am decis că trebuie să încerc măcar, să exprim mulțumirile alea pe care nu le știu spune cât de bine ar trebui. O fi prima dată când mă bat cuvintele, dar cu siguranță merită să mă las înfrântă. Doar de data aceasta.

         Mai presus de tot, am o mamă care și-a petrecut cei mai frumoși ani din viață alături de mine (și nu o spun eu din lipsă de modestie, susține chiar ea!). Care a știut cum să-mi fie. De care mă leagă necondiționat o iubre cât o întreagă galaxie și pe care mereu o privesc cu emoție și uneori, rar de tot, lăcrimez și se naște o bucurie cât casa. Nu am fost capabilă să-i înțeleg trăirile și de mult prea multe ori le-am luat la mișto. Dar acum știu. Nu am idee prin ce fapt nemaivăzut am înțeles, dar e una din certitudinile pe care le căutam demult.

         Iar acum știu că sunt doar liniștită și nimic nu mai poate să ardă. Și aștept cu nerăbdare să pot și eu să ofer exact același tip de iubire, împletită în codițe și îngrijorată în miez de noapte de o absență. Cea mai importantă absență pe care aș putea s-o simt vreodată.

EDIT : 8.02. 2015 Am văzut o familie rozo-negro-portocalie, echipată de schi care-și plimba minunea într-o săniuță albastră cu păturică! E plăcut să vezi că încă există bucurie în zăpada întârziată. Face bine.

FOTOGRAFI(I) DE CITIT

         Pun pariu că v-a fost dor de mine!

Mi-a fost și mie dor.

De altfel, dorului i se datoreaza această scriere. Dorului și paginii omonime care mă inspiră zi de zi.

         Lumea se tot întreabă dacă scriu despre fiecare om în parte. Ei bine, trebuie să recunosc că oamenii mi-s cele mai la îndemână muze. Iar uneori, rar de tot, se încumetă câte unul să mă întrebe ”Da despre mine când scrii?”. Acum.

         Am avut fotografi în viața mea încă de când am fost mică. Defapt, cred că dacă e să mă iau după iubirile mamei am avut încă de când eram doar o steluță, sau ce oi fi fost înainte.

         În fine, mi-au fost aproape constant. De la bucuria alor mei de a imortaliza fiecare ridicare de picioruș, până la zâmbitul fals pentru fotografia de album de final de a XII-a. Am și moștenit o afinitate pentru dânșii prin tata. Cred. Altfel nu vreau să-mi explic numeroasele prezențe din viața mea.

         Totuși, în ultima vreme, am găsit o modalitate de a-i alunga. Am pus degetul pe obiectiv și am decis că ajunge. Că nu mai vreau să-mi fie imortalizate reușitele, că nu îmi trebuie poze noi și că albumele pot să se oprească la 97.

         Dar privind înapoi, știu că peisajele pe care mi le-au oferit ăștia talentații, sunt diferite de restul. Sunt mai luminoase, au un ceva special. Am văzut un apus de soare fabulos pe ceva mal de apă aproape de Carei, am privit razele de soare cum își fac loc printre frunzele ajunse la apogeul ființei lor, toată vara trecută. Am privit stelele de pe piatra rece din spatele blocului și am simțit simțiri care nu pot fi descrise decât în imagini.         

         Apoi am făcut mișto, am zis că nu aparatul te face fotograf, am râs tare pe tema asta și mi-am luat o palmă după cap când am început să exagerez.

         Și am uitat de ce mi-a plăcut compania lor. Și am uitat că nu numai arta mea știe să strige. Am uitat că și alții vor muze. Am fost hedonista de care ziceam câteva pagini mai sus și m-am dus pe filmul meu până la final. Iar când m-am trezit cu realitatea înțepătoare ca ghid am înțeles că nu e decizia mea când să iau degetul de pe obiectiv.       În fine, am știut pe la final că am iubit iar, în același mod dubios și neînțeles. Că mi-am găsit un fel de chestie pentru care nu există denumire și nici status al relației pe Facebook și i-am dat cu piciorul. Și am lovit-o tare până am decis că doare destul.

         Adevărul e că obiectivele pleacă și dacă degetul tău crede că încă le decide soarta. Găsesc alte peisaje, alte stele și alte parcuri în care să demonstreze că nu e vorba deloc despre aparat. Ține doar de nopțile nedormite, de melodiile pe care le fredonezi vrând-nevrând, de numele la care te holbezi fără a putea trimite un mesaj, de felul în care numai cei ce fac artă știu să se iubească. Acum...

RUCĂR

         De vreo zece ani, cinci în mod voluntar, caut aroma aia din copilărie a cașcavalului. Aroma de cină luată în fața televizorului, aroma de scaun folosit pe post de măsuță, aroma de soldăței cu șăpcuțe de ketchup, aroma de bucle și ochi mari desenați cu șuncă pe bundas kenyer.

         Aveam noi, un anumit tip de cașcaval, care nu era ca nici un altul. Avea un gust atât de bun, că nu vă pot spune! Era lăptos, consistent și persista aroma câteva momente bune după ce ți se termina porția. Iar dacă mușcai câș, nu se rupea urât. Dimpotrivă, pe măsură ce bucata se desprindea, se creau adevărate autostrăzi pe care se întreceau nuanțe de galben și gălbui.

         L-am iubit din toată inima. A fost primul bărbat pentru care am avut sentimente nobile. El, cașcavalul. Stătem cu ochii mari și curioși, stăpânind stângaci o salivare curajoasă și priveam cum mama taie cu grijă, felii mult prea subțiri pentru a-mi stăpâni dorul. De fiecare dată când pelerina roșie, cu o vacă fotogenică și un scris mare și albastru apărea de după ușa albă îmbrăcată în magneți colorați, era Crăciunul din nou și din nou.

         El a fost și motivul primului meu delict. Am decis că trebuie să îi mărturisesc dragostea mea și am pus la cale o misiune secretă. După ce mama se afunda în treburile de zi cu zi; nu, nu cele obișnuite, cele ce o caracterizează : un pictat, un proiect de pliant, un vopsit de ramă, aventura avea să înceapă. M-am strecurat ușor, din dormitorul ce-mi servea drept cetate de scaun, bază militară și câte și mai câte, spre bucătăria ce-mi ascundea perechea.

         Am deschis frigiderul, și aici să vă imaginați o scenă din filme când se luminează cadrul și pe fundal merge ceva muzică înălțătoare, și era acolo. Trona mândru pe raftul din mijloc și urma să fie numai și numai al meu. Îl iau în brațe, cred că nu mai trebuie să menționez că era cât toată burtica mea de 3 ani jumate, și îl pun pe masă sperând să fie la fel de bucuros ca mine că ne-am regăsit. Mușc lacom din el și apoi, dezastru ... Am fost descoperiți! Iubirea noastră nu avea să fie niciodată împlinită, iar raftul de sus va fi mereu cel mai mare obstacol.

         Bineînțeles, am fost certată, trimisă în camera mea, iar armata de figurine Kinder profund dezamăgită de eșecul meu. În orice caz, mereu am crezut că a meritat toată dojana pentru momentul fain când l-am ținut în brațe ca pe cel mai valoros trofeu.

         Iubirea mea nu și-a găsit încă împlinirea. L-am tot căutat, dar vârsta fragedă și amintirile vagi nu mi-au fost de nici un folos. Nu-i știu numele, nu-mi pot aminti sigla și astfel nu fac diferența între plastilina asta colorată din magazine și cașcavalul adevărat al copilăriei mele. Totuși, încă sper. Poate voi reuși să-l prezint altor trei ani jumate cu burtică.

SOULS MAKING LOVE

         Poți face dragoste în atâtea și atâtea feluri. Poți să atingi doar trupul sau să înveți cum să săruți dincolo de carne. Uneori e nevoie de încredere și timp iar alte ori pur și simplu știi că va ieși bine, fără să mai cauți motive și denumiri.

         Așadar luptăm, să ne convingem și să găsim motivele corecte pentru care permitem noi și noi prezențe în viața noastră. Uneori încercăm să le forțăm intrarea, chiar dacă le simțim prea puternice și prea sălbatice pentru ce știm. Și ne luăm la trântă cu ele, fiind complet absorbiți de misterul lor, știindu-le amenințarea. Găsim acolo puritatea care ne lipsește, intuiția care ne bate detașat logica și rațiunea. Iar în luptă se prea poate să ne regăsim. Părțile androgine de pe la începuturi sau adevăratul ego. Să ne depășim, să ne cucerim fortăreața. Știind cu o conștiență covârșitoare că este singura cale spre detașarea de lumea pe care ne-am alocat-o ca fiind potrivită.

Totuși poate vom încerca prea tare, poate o vom forța doar ca să înțelegem că numai oferind spațiu putem să o lăsăm să ne iubească și să ne copleșească atunci când e cu adevărat nevoie. Ne va forța limitele și ne va construi noi posturi defensive, pentru că nu poate fi domesticită.

         E forța de care avem nevoie, pe care o ținem ascunsă în noi și care dă pe afară de curiozitate și voință. Forța dorinței nu o poate conține. E esență tare ținută în sticluțe mici și miroase a primăvară, iar în cele mai disperate momente ne va ține de cald cum nimic altceva n-ar putea. Pentru ceva vreme există șansa chiar să se contopească cu identitatea noastră și să credem că am fi un întreg. Ca și cum ne cunoaște ca nimeni altul, pentru că ajunge să facă parte din noi.

         Dar toate prezențele astea sunt făcute ca să dispară. Trag de noi, ne inspiră, ne cresc și apoi dispar, exact cum au apărut. În liniște, ținându-și în frâu nebunia. Or fi rămânând mereu muze și amintiri faine, dar în sine, sunt doar bucurii trecătoare care probabil nu merită tristețea pierderii pentru cât de puțină fericire ne-au adus.

         Iar despărțirea, și procesul în sine de vindecare se încheie doar când dăm nas în nas cu moartea. Altă prezență, altă distracție.

         În fine, sufletele fac dragoste. Sunt naive și primesc orice prezență li se pare că le-ar face bine. Sufletele mai dau și cu capul, se ard urât. Dar uneori, rar de tot, sufletele fac dragoste altfel.

PISICI, PISICI, PISICI

         Eu scriu cam despre orice și adesea sunt criticată. Că-s prea directă, că refuz să mă cizelez, că folosesc cuvinte gen ’gen’, ’fain’, ’căcat’. De asemenea, se mai leagă câte unul de temele abordate, că ar fi nepotrivite pentru vârsta mea sau că mă frustrez degeaba.

         În ultima vreme mi-am pierdut timpul mulțumind. Celor ce mă suportă, celor ce mă citesc, celor ce mi-au fost și îmi sunt. Azi vreau să mulțumesc celor ce îmi dau feedback.

         Cei ce-mi zic că scriu kitsch, cei ce cred că am meditații mult peste vârsta mea, ca și cum ar fi interzis să gândești mai sus decât restul. Cei ce m-au iubit și astfel m-au inspirat. Cei ce mă lasă să îi iubesc și astfel mă inspiră. Fără să știu cum și de ce, în singurul mod pe care îl cunosc. Simplu, fără orgolii sau jenă. Cei pe care i-am lăsat atât de aproape încât îi simt profund și intim, ca și cum de fiecare dată când adorm nu se închid ochii mei, ci ai lor.

         Sunt recunoscătoare pentru comentariile profilor. Scurt și la obiect, deși știu eu că le place ce citesc. Pentru fiecare share. Oricum se presupune că astea contează. Share, like, comment. Mă bucur de vizualizări și de oameni care după câteva luni de tăcere se trezesc să-mi spună că am un blog mișto. Fără să le fie teamă că mi s-ar fi urcat la cap și mă apucă figurile.

         Mulțumesc cui trezește demoni și îmi excită mintea. Mulțumesc cui citește și se regăsește în fiecare rând, chiar dacă nu e cazul. Mulțumesc cui nu citește pentru că nu îi pasă. Mulțumesc cui nu citește din orgoliu. Mulțumesc melodiilor care n-au obosit să-mi cânte când scriu. Mulțumesc paharelor de whiskey, jagger, tequila și ce-or mai fi care fac curaj. Care îmi fac curaj, care fac altora curaj.

         Mulțumesc adevărurilor aruncate la nervi, mulțumesc flăcărilor, mulțumesc copiilor de prin autobuse și bătrânilor. Mulțumesc fericirilor trecătoare care mi-au dat un impuls. Mulțumesc mamei care mai trage de mine să scriu că îi e dor. Mulțumesc cui mă face să-mi fie dor. Mulțumesc cui mă crede mai copil decât sunt. Mulțumesc cui mă încurajează, cui mă ajută, cui își pierde nopți cu mine în conversații bilingve și întortocheate.

         În final, mulțumesc oamenilor puțini și faini care îmi sunt cel mai aproape și care au puterea să-mi inspire câte un bloc de text fără ca măcar să știe. Iar în finalul final, mulțumesc cui mi-a propus să scriu odată ceva și să pun un titlu care nu are nici cea mai mică legătură.

Asta o fi cu dedicație! 

DIN LIPSĂ DE REZOLUȚII...

         ...apelăm la amintiri. Ce-i drept, nu mi-am făcut niciodată vreo listă cu ce aș vrea să schimb sau să îmbunătățesc la mine. Prin clasa a șaptea am încetat din a-mi roade unghiile, dar a fost prin vară deci n-are legătură. M-oi fi considera perfectă așa cum sunt sau poate mi-e doar prea lene să întocmesc o listă care oricum nu va fi dusă la capăt.

         Am scris acu vreo două săptămâni ceva ce părea a fi rămas bun-ul spus lui 2014, dar tocmai pentru că planurile sunt făcute ca să nu țină, am simțit nevoia să reiau anul acesta, și să scriu o (posibilă) siropărie perfect subiectivă despre cum am tocat eu mărunt mărunt 365 de zile.

         În 2014 am fost, pentru prima dată, fericită că nu am pe nimeni cu care să îmi bat capul. Am stat liniștită pe balcon, privind în gol fără să aștept un sms drăguțel la care să zâmbesc pentru că așa se face. Am renunțat la căutări și dorințe de Feți Frumoși care să mă facă fericită și am înțeles că eu îmi ajung mie. În 2014 mi-am băgat picioarele în tot ce credeau alții că știu despre mine și am ascultat când mi s-a spus că pot mai mult.

         În 2014 am învățat să las deoparte atitudinile defensive și să nu mă mai joc. Așa mult... M-am convins că pot fi sinceră fără ca asta să se întoarcă împotriva mea. Am ajuns să știu exact care e măsura și ce se întâmplă când este încălcată. Am înțeles că unii oameni nu pot suporta cât le arunc eu în cârcă. Și că ei pleacă. Și că e mult mai bine așa. Am aflat cum să nu deranjez pe alții cu felul meu de a fi, deși mai uit de asta câteodată.

         În 2014 am râs al naibii de mult. Majoritatea dăților degeaba. Am vorbit prostii, am bătut câmpii, am supărat și am terfelit lucruri ce nu mi-au fost oferite spre a fi călcate în picioare. Am început să aduc argumente plauzibile ori de câte ori cineva nu-mi împărtășea opinia. M-am bosumflat și am făcut mutre de câte ori am vrut. Probabil am și rănit. De fapt, cred că e o certitudine asta.

         În 2014 am spus da oricărui lucru am simțit că m-ar face fericită sau mândră sau cine mai știe cum. Am dat și cu capul de vreo două ori. Dar m-am reparat repede și am înțeles că e mai bine să învăț decât să mă plâng că am un cucui. Da, am făcut greșeli. Și acum știu că asta nu înseamnă nimic altceva decât că am încercat. Am învățat, m-am chinuit, m-au consumat întâmplări și oameni, i-am lăsat să ia tot ce pot. M-am schimbat și mi-am schimbat lumea cu care adorm în gând. E mai bogată și mai faină acum.

         În 2014 am umblat desculță prin iarba udată de rouă. Am stat la foc. Am dormit în corturi cârpite cu bandă adezivă. Am dormit prin mașini și pe la prietene, spre disperarea mamei. Am mâncat prea puțin și am uitat să beau cât ar fi trebuit. Apă, zic. Mi-am dat seamă că scriu despre toți oamenii pe care îi am în zonă fără să vreau sau să se vadă. Am fost la mai multe concerte decât în anul precedent. Și toate au fost grozave. Am simulat examenul nenorocit care mă așteaptă în câteva luni și m-am convins că nu chiar toate-s ‚norocoase’.

         În 2014 am iubit și am pierdut și am făcut tot ce mi-a trecut prin cap. Iar acum, la început de 2015 vreau doar să mă bucur de oameni. Oamenii care oricât de urât s-ar uita sau cât de tare ar strâmba din nas, sunt frumoși. Oamenii care au plecat. Oamenii care nu au plecat. Oamenii cărora le-a mai fost îngăduit să rămână prin zonă pentru cine știe ce motive ascunse. Oamenii care nu vor să plece deși au primit destule șuturi. Oamenii care n-au de ales. Oamenii pe care i-am rănit. Oamenii de care fac mișto. Oamenii pe care încerc să-i protejez. Oamenii care nu mă lasă să-i protejez. Oamenii care citesc și zâmbesc și apoi se urăsc pentru asta. Oamenii care dau like fără să citească. Oamenii care mă ascultă pălăvrăgind ore întregi la telefon. Oamenii care-și omoară diminețile la cafea cu mine. Oamenii care vor atenție. Oamenii care fac drame. Oamenii care se victimizează. Oamenii care joacă teatru. Oamenii care cântă, și cei care dansează. Oamenii care luptă. Oamenii care înving. Oamenii care lasă alți oameni să le fie de ajutor. Oamenii care nu se suportă. Oamenii care nu mă suportă. Oamenii care mă iubesc în felul adoptat ca fiind corect. Oamenii care mă iubesc altfel. Oamenii care au uitat că mă iubesc. În principiu ... oamenii.

         Dar în final, 2014 a fost o oră. In care m-am plimbat doar eu, şi nici o altă vietate pe linia lungă şi anevoiasă a vieţii. Eu, din şapte miliarde, și am știut că voi avea un suflet legat de mine chiar și când cred că nu.